Inceputul prozei, prima propozitie, a doua…

masa scris

Prima propoziţie, prima frază a unei proze, treci de la realitatea unei zile obişnuite, la extraordinarul unei alte lumi. Prima frază e prima clipire în noua lume, prima respiraţie, mai amplă, mai scurtă, pe care o faci în mintea şi emoţiile altui om.

Nu am auzit pe nimeni pînă acum care să spună că prima frază a unui roman este slabă, proastă, sau foarte proastă. Cînd trecerea dintre lumi este lentă, firească, devine neobservată. Însă i-am auzit pe mulţi avînd palpitaţii speciale cînd vine vorba de un început sau altul. Mă număr şi eu printre aceştia din urmă.

Nu cred că prima, primele propoziţii ale unei proze ar putea să fie rupte de ansamblu şi nu cred că există cineva căruia să-i placă foarte mult începutul unui roman care nu-i spune nimic.

Dar cum stau lucrurile din punctul de vedere al celui care scrie? E cel care, aici, ne interesează cel mai mult.

masa scris

Începutul trebuie să fie în forţă, trebuie să fie şocant, lectorul e trecut în lumea literară cu o palmă, cu un strigăt, cu un brînci. Scurt, la obiect, o propoziţie plină de forţă. Este opinia cea mai răspîndită, e recomandarea manualelor de creative writing.

Nu cred în asta pînă la capăt şi nu sînt convins că un astfel de sfat s-ar potrivi, fără rest, oricărui gen de ficţiune. Cred că o primă propoziţie memorabilă ţine în mare parte de destinul textului respectiv, de întîmplare şi în foarte mică măsură de pragmatismul scriitorului. Nu trebuie uitat, în opinia mea, că primele propoziţii sînt cele care dau ritmul, respiraţia, întregului. Într-o proză scurtă, unde spaţiile sînt mici, un început “ca la carte” poate părea o stridenţă dacă nu aparţine organic totului.

E bine ca începutul să fie shocking, însă în măsura în care shocking este şi lumea despre care scrii. E bine ca începutul să fie plin de forţă, de energie, tranşant, dacă ritmul este apoi susţinut, dacă forţa de început se regăseşte apoi în fiecare pagină a poveştii.

Am ales trei începuturi de proză care mi-au plăcut tare mult. Sînt trei autori care îmi plac şi mai mult.

Truman Capote, Muzică pentru cameleoni: „E înaltă şi zveltă, cam la vreo şaptezeci de ani, cu păr

ul argintiu, cochetă, nici neagră şi nici albă, cu o piele de un auriu pal, ca romul. E o aristocrată din Martinica şi locuieşte în Forte-de-France, dar are şi un apartament la Paris.”

Îţi lasă senzaţia, cu fiecare cuvînt că referinţa este o femeie tînără, creează o atmosferă erotică a descrierii, deşi avem de-a face cu o femeie la 70 de ani, apoi, aparenta dezordine tehnică şi neconcordanţă din descrierea fizică a femeii, e transpusă în destinul ei, o aristocrată din Martinica, locuieşte în Porte-de-France, dar are şi un apartament la Paris. Şi e şi tare amuzant. Tehnic, mi se pare impecabil acest început.

F.M.Dostoievski, Însemnări din subterană: „Sunt un om bolnav… Sunt un om rău. Un ins deloc atrăgător.  Îmi dă de furcă, bănuiesc, ficatul.”

Nimic mai la obiect şi nimic mai ambiguu. Sînt un om bolnav, adică sînt un om rău. Problema morală care distruge echilibrul individului, răul care conduce la moarte.

Confesiunea incompletă, confesiunea meditativă, pista falsă: Îmi dă de furcă, bănuiesc, ficatul.

Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge: „Aşa, prin urmare, aici vin oamenii să trăiască? Eu aş spune mai curînd că aici mor.”

Începutul acesta mi se pare doar genial şi atît.

Share Button