Poveste de seara

cititoare

 

Pe cand eram departe

– Dar nu deranjez pe nimeni, uite, nici nu este lume multă aici! Mă joc în linişte, te rooog.

Tonul şi privirea fac tot. Şi de data asta e la fel. Femeia îmbrăcată sport, dar ale cărei gesturi degajă un aer elegant, cedează uşor şi îi înapoiază puştiului laptopul.

– Dar dacă mai vociferezi…

Vorbesc în engleză, cu un accent pe care nu îl pot identifica încă. Nu mai e cine să îi asculte atenţionarea, băiatul e deja cu nasul în computer, încruntat la ce tastează. După alte câteva clipe, faţa i se luminează şi începe să chinuie tastele cu săgeţi într-un ritm alert. Nu cred că are mai mult de 12 ani. Femeia mă surprinde uitându-mă la el, după care îşi mută repede privirea, se uită în jur, vede o cafenea şi îi spune micuţului ocupat cu uciderea unor arătări din computer că se întoarce imediat. Sunetul tastelor lovite cu furie se suprapune din când în când peste zumzetul din aeroport, la fel cum uneori dispare acoperit de vreo voce mai stridentă aflată în trecere pe lângă noi.

Unde erau computerele şi jocurile astea pe vremea când noi reuşeam să ne distrăm fără Internet, când un banal dicţionar sau o enciclopedie suplineau Google? Când şantajul emoţional aplicat părinţilor nu viza câteva ore de jocuri pe calculator, ci o tură de săniuş, o plimbare cu bicicleta “până în sat” sau o prăjitură la cofetărie? În Occidentul pe care doar îl intuiam, care ne trecea pe la urechi cu ecourile unui cuvânt vulgar, pentru că noi nu îndrăzneam să îl spunem cu voce tare, acolo erau.

Mama puştiului a revenit cu o cafea şi şi-a reluat locul pe scaunul din plastic. El nici n-a observat, e prea concentrat la ce face. Doar zgomotul tastelor continuă să se audă. Şi unele mârâituri rare, semn că lucrurile în virtual nu merg taman cum şi-ar dori. Dar nu îndrăzneşte să vocifereze. Nu încă…

Mai avem de aşteptat aproape o oră. Mirosul discret de cafea mi-a stârnit simţurile, dar mi-e lene să mă ridic, să fac cei câţiva paşi necesari până la cafenea.

– Damn! se aude din dreapta mea.

– Chris!

Ok, ok, pare să spună faţa lui, deşi vorbele nu-i ies, ar însemna o risipă prea mare de energie de care are nevoie acolo, în virtual. Femeia îl ţintuieşte cu privirea uşor încruntată, dar în scurt timp se întoarce la gândurile ei şi continuă să soarbă lent din cafeaua pe care o ţine între palme.

– Hai să mergem la o cafea, îl aud pe Marius, care a revenit lângă mine pe nesimţite. Am luat şi ceva de citit, haide, n-are rost să dormităm pe scaunele astea încă o oră.

Îmi întinde un Spiegel în engleză, iar el păstrează ziarele. N-am apucat să văd ce sunt. Lumina difuză a neoanelor de aeroport îi umbreşte oarecum cearcănele, deşi eu ştiu că sunt acolo, rod al nopţii albe care tocmai s-a încheiat. Discuţii lente, o sticlă cu vin, ţigări, multe ţigări, aer încărcat de mirosul trupurilor noastre dominate de dorinţe puse în practică, oraşul văzut de la balcon în miez de noapte. Un Frankfurt doar pe jumătate adormit, cu luminiţele reclamelor de pe străzi ca nişte veioze lăsate aprinse de cititorii nocturni ai unor cărţi încă nescrise. Mâine n-o să fim buni de nimic, Las’ că ne descurcăm noi, Trebuie să fim la aeroport la cinci, O să fim, Nu mai dormim deloc?, Nu, nu mai dormim…

Doar două mese din cafeneaua micuţă cu geamuri mari din sticlă sunt ocupate, deşi aeroportul e destul de aglomerat deja. Ne aşezăm lângă un geam, cerem eu una cu lapte, el una neagră, după care îi caut cu privirea pe femeia de mai devreme şi pe băiat. Sunt acolo, ea tot pe gânduri, el tot cu nasul în laptop.

– Ce ai văzut?

– Nimic, mă uitam la cei doi, fac un semn cu capul spre scaunele de unde plecasem şi noi.

– Ăla micu’ nu prea are treabă cu lumea asta, pariez că se joacă.

– Da…

Cafeaua fierbinte îmi alunecă plăcut printre simţuri.

– După cum se poartă cu ea, l-a pierdut deja, nu-l mai poate controla. Dimpotrivă, e invers.

– Cine? Mama lui?

– Da.

– Mda… Eh, cine ştie, dacă noi am fi fost copii acum, poate că am fi fost la fel. Sau dacă pe vremea noastră lucrurile ar fi fost altfel. Chiar aşa, unde ai crescut, ce făceai când erai copil, când ai început să te uiţi după băieţi, hm, hm?

Mustăceşte amuzat de propria-i idee.

– Unde am crescut? La ţară. Nu era chiar amuzant, râd uşor, în timp ce mai iau o gură din cafeaua aromată.

– Cum era? Povesteşte-mi.

Încerc să-mi ordonez amintirile, să apuc un fir din ele.

– Cum era să fii copil în anii ‘80, undeva într-un sat românesc din Ardeal? Sau adolescent? Frustrant, aş zice acum. Uşor plictisitor, gândeam atunci, când încă nu aveam prea multe termene de comparaţie, iar universul meu devenea infinit doar când visam cu ochii deschişi. Şi absurd, pe alocuri, prin prisma minţilor înguste care încercau să te îngrădească, să te ţină într-un ţarc.

– Adică?

– Păi, e puteai face ca să te distrezi, atunci, la ţară? Nu erau foarte multe opţiuni, aşa că nu pierdeai timp ca să alegi. În schimb, îţi storceai mintea ca să găseşti modalităţi de a scăpa de sub ochiul mult prea vigilent al părinţilor şi al babelor mereu dispuse să te întoarcă undeva în timp, cât mai mult înapoi în timp, de parcă nu era suficientă înapoiere şi aşa. Chiar mă gândeam recent la unele întâmplări din vremea aia şi m-am trezit că râd singură. Bine, un râs nervos, dacă vrei, totul era atât de ridicol şi aproape nimeni nu părea să realizeze asta. Nu ştiu dacă tu ai fost pe la ţară în perioada aia.

– Nu foarte mult, eu sunt băiat de oraş, ca să zic aşa.

– De exemplu, în orice comună, sat sau cătun exista un cămin cultural. Denumirea suna mai pretenţioasă decât arăta clădirea disgraţioasă care juca rol de cinematograf, bibliotecă, sală de nunţi, sală de spectacole, cântarea României, brigadă, serbări de sfârşit de an şcolar, spectacole adevărate cu vreo trupă de circ sau de umorişti, deşi ăştia din urmă ajungeau rar de tot la ţară, sală de şedinţe pentru partid şi sală de bal. Exact aşa, în România rurală a anilor ‘80 erau la mare preţ balurile. Se organizau înainte de intrarea în posturile religioase, la ieşirea din ele sau, pur şi simplu, când mai-marii căminului cultural îşi dădeau acordul. Asta însemna că, înainte cu vreo săptămână, la avizierul căminului se punea un afiş cu data şi ora la care urma să aibă loc balul şi cu formaţia care asigura muzica. Pentru că, da, în orice colţ rural existau una, două sau chiar trei trupe, fiecare visând să ajungă celebră, desigur. Culmea, nu cântau manele, cel puţin alea pe care le ţin eu minte. Aveau în repertoriu muzica uşoară la modă, chiar şi melodii străine, plus muzică populară adevărată, dar nu manele. Până aici, nimic ieşit din comun, pentru că, la urma urmei, balurile din secolul anterior nu erau cu mult diferite, decât prin eleganţă, poate. Sigur, se presupunea că lumea evoluase între timp, dar realitatea se încăpăţâna să demonstreze că nu era chiar aşa. Ca să se încadreze în tiparele morale ale părinţilor, ale comunităţii, ale bisericii şi ale cui le-o mai fi gândit, fetele puteau merge la un bal din ăsta doar însoţite. Fie doar de mamă, fie doar de logodnic, fie de amândoi, după caz. Dar nicidecum singure. Cea care făcea asta, şi mai erau, că doar rebeli au existat mereu, primea rapid eticheta de curvă. Uneori pe meritat, graţie vreunei coincidenţe, alteori doar pentru că nu se supunea regulilor. Desigur, dacă se întâmpla ca vreo mamă să fie bolnavă, să aibă niscaiva probleme sau, pur şi simplu, să nu aibă chef să meargă, fiica ei era încredinţată unei vecine sau prietene care, la rândul ei, avea o mimoză de însoţit. Totul ca nu cumva o tânără reprezentantă a sexului feminin să scape singură în sala de bal. Asta era mai mult decât scandalos şi dădea apoi prilej de bârfă unui sat întreg. Nu-i aşa că îţi sună cunoscut? Sunt sigură că da, doar că asta nu se întâmpla în secolul 18, cum ai fi tentat să crezi, ci în anii ‘80.

– Să înţeleg că ai fost şi tu la din astea? întreabă cu râsul în ochi.

– Am fost, am fost, nu prea aveam de ales. Dacă nu te duceai, trebuia să te pregăteşti să faci faţă presupunerilor: e bolnavă, e gravidă, are un defect, e cu nasul pe sus etc, etc, etc. În plus, unde să te distrezi în altă parte? Dar stai să vezi, că n-am terminat. Cum spuneam, lucrurile se petreceau cam la fel ca pe vremea balurilor de cândva, numai că decorurile fastuoase erau înlocuite de o sală dreptunghiulară searbădă, cu o scenă undeva în faţă, cu ciment pe jos şi cu nişte bănci înguste din lemn pe margine, să aibă unde să stea mamele. Iar în mijloc dansau tinerii, sub ochii lor vultureşti. Desigur, cu o astfel de ocazie, se etalau toalete, unele mai scumpe, croite la comandă, altele mai de duzină, cumpărate de-a gata. Ca multe altele, era şi ăsta un prilej cu care ieşeau în evidenţă diferenţele dintre clasele sociale. Nu atât de mult ca pe vremuri, dar suficient ca, adolescentă fiind, să te facă să te simţi prost în cazul în care nu proveneai dintr-o familie suficient de avută, iar hainele de pe tine nu erau noi şi nici la modă. Şi, dacă se întâmpla să nu fii chiar o frumuseţe şi să stai pe margine o mare parte din noapte, pentru că nu te invita la dans aproape nimeni, tristeţea era deplină. Acum îmi vine să râd, dar atunci uram să stau acolo ca o vită scoasă la vânzare, cu atât mai mult cu cât deja citisem clasicii şi eram conştientă de penibilul situaţiei. Îmi dădeam seama că noi, oamenii din anii ăia, făceam haz de obiceiurile rigide ale celor din secolele trecute, dar ne comportam încă aidoma lor. Nu la modul identic, dar foarte apropiat. Totuşi, mă supuneam, pe de o parte pentru că mama vroia să fim în rând cu lumea şi încercam să nu o supăr, iar pe de altă parte pentru că, aşa cum ţi-am zis, era un prilej de distracţie, altele nu prea existau.

– Încerc să mi te închipui. Zi, zi mai departe, râde iar.

– Mamele stăteau pe băncile de pe margine şi îşi urmăreau din ochi odraselele, în timp ce bârfeau. Hainele, băieţii, fetele altora, vecinii, morţii, viii, seceta, tot ce se putea bârfi. La urma urmei, era nevoie să le ţină ceva treze până dimineaţă… Numai că, în timp, tineretul învăţase cum să se strecoare de sub privirile de cerberi ale mamelor, chiar şi numai preţ de câteva minute sau de câteva dansuri. Aşa se face că, pe holul căminului, afară, în spatele lui sau pe cine ştie ce străduţă învecinată, erau mereu cupluri evadate sub pretexul mersului la toaletă, al setei sau doar evadate. Şi inocenţa era imediat uitată, pipăielile grăbite găseau pe negândite cea mai rapidă cale spre plăcerea interzisă înăuntru, iar sexul oral era o necesară scurtătură, pentru că unele mame nu ezitau să iasă în căutarea evadatelor. Ba chiar aveau loc şi partide de sex în toată regula, în cele mai ciudate unghere, că ar fi făcut invidios pe orice producător de film erotic. Da, nu râde, îi zic, deşi acum râd şi eu în hohote, cu gândul la nopţile alea.

– Cu riscul să mă repet, făceai şi tu asta? nu îşi poate opri râsul, deşi încearcă să se oprească şi să pară serios.

– Nuuu, doamne, nu.

Mi-au dat lacrimile de la râs, Marius îmi întinde un şerveţel luat din faţa mea, de pe masă.

– Haideee, poţi să îmi spui, nu te jena, nu te judec. Doar o să mă amuz niţel.

– Nu e vorba de jenă, dar chiar nu ţin minte să fi trecut de limita vreunui sărut afară, la adăpostul întunericului.

Reuşesc să îmi opresc râsul şi să îmi suflu nasul.

– Pur şi simplu, nu mă atrăgea genul ăla de aventură, îmi păreau dezgustătoare toate acele furişări, mâinile vârâte pe sub haine rezemaţi de vreun gard… nu ştiu, îmi displăceau şi mă amuzau în acelaşi timp. Adică, fără să vreau, mă vedeam în poziţia aia şi mă bufnea râsul. Era ca şi când m-aş fi privit de sus. Aşa că, închipuie-ţi cât de plăcut poate fi pentru un bărbat înfocat, care caută cu disperare să treacă de textilele de pe tine, să te audă chicotind.

– Da, presupun că ai dreptate. Totuşi, am putea încerca noi doi asta, nu?

Pentru câteva clipe am impresia că vorbeşte serios. Abia când râsul din ochi îl trădează îmi dau seama că mă pune la încercare şi glumeşte.

– Nu eram o sfântă, nu asta vreau să spun. Poate era de vină şi faptul că eram amorezată de un tip care habar n-avea că exist. Ştii tu, genul acela de iubire oarecum infantilă pentru cineva mai în vârstă, pentru eroul pe care îl vezi în el. Da, am avut o obsesie timp de câţiva ani, o pasiune ascunsă pentru un tip de acolo. Acum, probabil că nici nu l-aş observa dacă ar trece pe lângă mine, dar atunci… nu mă puteam apropia de altcineva, din cauza lui, îmi ocupa toate gândurile, toată imaginaţia.

– Am mai auzit asta, dar mie nu mi s-a întâmplat. Niciodată n-am fost în stare să investesc în sentimente care nu sunt reciproce. Nu ştiu dacă e un handicap sau o binecuvântare.

– Da, tu eşti foarte pragmatic.

– Poţi spune şi aşa…

Necesară pauză, dialog din priviri. Îmi aduc aminte de băiat şi de mama lui. Sunt tot acolo, dar armistiţiul pare să se fi încheiat. Laptopul e în braţele ei, iar el îşi priveşte îmbufnat ghetele, în timp ce ea îi spune ceva pe un ton ce pare apăsat.

– Să înţeleg că balurile astea erau distracţia voastră maximă?

– Oarecum. Mai erau diverse momente din an mult aşteptate, când se întâmplau diverse. Crăciunul, Paştele… Acum le văd şi mai bine ridicolul, mai detaşat, de la distanţă, cu ochii experienţei, cu ochii care cunosc altfel lumea. Uite, îmi aduc aminte altceva, la fel de absurd. Credinţa. Care îţi era băgată pe gât. Şi pe care o respectai tot de faţadă. Era credinţa celor mari, a celor bătrâni. Pentru noi era doar încă un prilej să ne întâlnim sau să încălcăm vreo lege nescrisă a lor. Nescrisă dar impusă cu foarte multă putere. Vacanţele de vară, de exemplu, erau uneori de o plictiseală cruntă, o monotonie din care puteai evada doar citind. Sigur, dacă nu făceai parte dintr-o familie cu bani, care să îşi permită concedii. Singurul mare eveniment al verilor era 15 august.

– 15 august? mijeşte ochii a nedumerire.

– Da, 15 august, Sfânta Maria.

– Oh!

– Pentru sărbătoarea asta se organiza un pelerinaj la o mănăstire aflată la… nu ştiu exact cât să fi fost până acolo, 100-150 de kilometri. Poate să fi fost mai mult sau mai puţin, nu am memoria cifrelor, cert e că se mergea pe jos mai bine de 12 ore. O întreagă procesiune formată din sute sau mii de persoane care băteau tot drumul ăla pe jos, cântând chestii religioase, pe câmp, peste dealuri, pe soare, pe ploaie, mă rog, mai rar se întâmpla să plouă, pentru că august nu era foarte capricios pe vremea aia. Cert e că toţi, bătrâni şi tineri, se pregăteau cu săptămâni înainte, planificau cu ce se vor îmbrăca, ce haine vor lua cu ei, ce mâncare, unde o să doarmă, din ce grup o să facă parte şi aşa mai departe. Nu era deloc simplu. Plus că se stătea o noapte sau două acolo, la mănăstire, timp în care trebuia să dormi undeva. Unde? Pe la casele unor localnici, mai bine zis prin pod, prin fân, în curte. Fără corturi, nu te gândi la modernisme din astea, râd eu, urmărindu-i privirea care deja ghiceşte care e miza.

– Mi-am imaginat…

cititoare

– Ei, şi toată povestea asta religioasă se transforma într-o mare ocazie de cuplare în aer liber, pe câmp, prin pod, prin fân şi pe unde or mai fi stat. Desigur că adulţii încercau acelaşi joc nereuşit al supravegherii, dar inventivitatea tinerilor mânaţi de hormoni era peste puterile lor. Închipuie-ţi, ce prilej mai bun de a scăpa de sub ochii părinţilor împreună cu el sau cu ea! Unii erau cu tot cu părinţi, dar cei mai mulţi nu, pentru că adulţilor le era tot mai greu să facă drumul ăla. Revenirea acasă se făcea tot pe jos, trebuie să fi fost al naibii de obositor.

– Aşadar, tu nu ai participat?

– Niciodată. La asta nu. Chiar nu… Dar cele mai bune prietene ale mele, tinerii din vecini, verişorii şi verişoarele mele mergeau. De la ei aflam o grămadă de poveşti care se întâmplau cu ocazia asta. La ei vedeam pregătirile, nerăbdarea, şuşotelile, planurile, ne facem că mergem acolo, dar o luăm pe dincolo, dormim împreună cu x şi y, nu cu bunica, ştii că vine şi z cu noi şi o să dormim în acelaşi loc, ah, abia aştept, z după care o ea era înnebunită, iar părinţii ei nu vroiau să audă de el. Şamd, şamd. Iar despre unele aventuri se afla până la urmă, se vorbea, se bârfea, în fond, la asta se pricepeau foarte bine. Dar lucrurile continuau la fel şi în anul următorul, şi în cel de după, adică… asta era viaţa lor, făcea parte din normal, chiar erau convinşi că acel pelerinaj are în el ceva divin şi e necesar.

– Se mai face şi acum?

– Nu prea ştiu, o întrebasem pe mama acum ceva vreme şi mi-a spus că sunt foarte foarte puţini cei care mai merg. E un obicei care dispare, la fel ca balurile, ca diverse tradiţii de sărbători. Lumea de la sat s-a schimbat. În privinţa asta, cel puţin. Acum n-ar mai avea farmec, există atâtea alte opţiuni… Atunci, promiscuitatea căpăta amploare tocmai din cauza lipsei de alternativă şi a prejudecăţilor, a ignoranţei. N-a dispărut de tot, sunt convinsă, dar nu prea mai e cine să o practice. S-au risipit care pe unde a apucat. Generaţia mea s-a întors acasă după liceu sau facultate. Echivalentul nostru de acum e deja în Italia sau Spania.

Privirea îmi fuge din nou pe geam, femeia şi băiatul nu mai sunt acolo, doar laptopul e abandonat pe unul dintre scaune.

– Te-ai întristat.

Marius aruncă fumul în sus, cu o mină serioasă.

– Nu, nu m-am întristat. E mai degrabă părere de rău. Mi-ar fi plăcut să fiu copil în alte vremuri. Sau măcar să fi crescut la oraş. N-am reuşit niciodată să mă identific cu lumea aia în care am crescut, cred că de asta am şi plecat cu prima ocazie. Deşi atunci nu realizam foarte precis cât de departe eram de lumea adevărată. Cărţile puţine, cofetăria la care ne adunam duminica şi zăceam în fum şi discuţii prosteşti, mersul la biserică, bârfele din faţa porţii, munca pe câmp, Crăciunul cu tone de mâncare şi băutură.

– Mergeai la biserică??

– Multă vreme n-am mers. Ai mei nu mi-au impus nimic în privinţa asta. Dar nimic! Aşa că mi-am făcut singură alegerile. Totuşi, la un moment dat, am simţit singurătatea, am vrut să mă integrez, să simt că îmi place acolo, să mă conving că sentimentul de străin îl am doar pentru că eu nu fac ce fac şi ceilalţi. Prietenii mei mergeau la biserică, verii şi verişoarele mergeau la biserică, doar eu mă fofilam. Deşi nu mergeau neaparat din credinţă. Nu toţi. Nu. Era un prilej să se întâlnească, să îşi etaleze garderoba şi să le facă pe plac părinţilor. Prin a şaptea sau a opta am decis să mă alătur lor. Şi, o perioadă, m-am dus cu ei. Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. Până când n-am mai suportat atâta ipocrizie din partea celor pe care îi vedeam acolo şi ştiam că o fac din cu totul alte motive decât credinţa. Nici propria-mi ipocrizie n-am mai suportat-o, în fond, la fel făceam şi eu, nu? Am renunţat. Nu brusc, pentru că era destul de obositor să faci faţă acuzaţiilor care urmau, degetul îndreptat spre tine, care nu vroiai să faci parte din turmă.

– Cred că s-a întâmplat ceva cu băiatul.

– Care? Ah, da.

Femeia gesticulează nervos explicându-i ceva unui tip în uniformă. Cred că e poliţist. Laptopul e tot pe scaun, dar nu îl văd pe băiat. O şuviţă din părul blond platinat prins la spate i-a scăpat şi îi acoperă un obraz, dar nu pare să observe, e foarte agitată, cred că şi plânge.

– O fi fugit, îmi zice Marius.

– Posibil. Cât ai fost tu după ziare au avut un schimb de replici din cauza laptopului şi a jocului. Mi s-a părut că tipa nu mai are mult şi cedează nervos, cred că are probleme cu ăla micu’.

Poliţistul şi femeia se opresc brusc şi ascultă ce spune o voce în difuzoare. Nu îmi dau seama despre ce e vorba, geamurile cafenelei nu permit sunetelor să pătrundă înăuntru decât firav. Ea îşi duce mâinile la gură şi o ia la fugă, spre scările rulante aflate undeva departe în dreapta, cu poliţistul după ea.

– Ce s-o fi întâmplat? îl întreb pe Marius, care urmăreşte şi el scena.

– Nu am înţeles, stai puţin, mă duc să văd dacă pot să aflu.

Toată lumea din cafenea pare să se uite afară, un bărbat care tocmai a intrat bombăne ceva în nemţeşte, iar cineva de la o masă pare să îi răspundă. Nu înţeleg ce spun. Citesc doar încrâncenarea de pe feţele lor. Mă uit la ceas, mai e puţin până când trebuie să aterizeze avionul cu care vin prietenii noştri. Unde o fi Marius? Îmi rotesc privirea în jur, pe geam, dar nu îl văd. Am terminat cafeaua, dar simt cum somnul începe iar să îmi dea târcoale, ar fi trebuit să mai cer una. Uite că vine Marius. Nu pot citi mare lucru pe faţa lui, uneori mă irită calmul ăsta de care dă dovadă.

– Ei? îl întreb înainte să apuce să se aşeze. Ai aflat ceva?

– Da. Ăla mic a fugit de lângă ea, s-au certat, se pare că a luat-o la goană pe scările rulante, s-a împiedicat şi ca căzut. S-a lovit la cap şi e inconştient, au chemat o salvare. Ea e isterică şi nu prea poţi înţelege ce zice. Pfuuu, cât mai e? Mai luăm una? O cafea. Că m-a luat o durere de cap.

– Da, la asta mă gândeam şi eu mai devreme. Oricum durează până ajung ei aici.

– Mă duc eu să iau.

S-a şi ridicat şi se îndreaptă spre bar. Pe scaunul de afară a rămas doar laptopul. Acum nu-l mai vrea nimeni.

– Au uitat de laptop, îi spun lui Marius, revenit la masă.

– Da, ar trebui să îl ia cineva, să îl dea poliţiştilor. Vrei să merg eu?

– Nu, nu ştiu. Stai, tocmai l-a luat cineva, da, îl dă poliţistului.

Două femei de la masa de lângă noi vorbesc despre aceeaşi întâmplare. Ceilalţi par să fi revenit la ale lor. Lume veselă sau preocupată, care pleacă undeva sau aşteaptă pe cineva. Toţi în trecere pe lângă mica tragedie care s-a petrecut sub nasul lor. Ochii lui Marius sunt tot calmi, dar şi-au pierdut din seninătate.

– Crezi că băiatul ăla a fost vreodată la biserică?

Adina Popa

Share Button